Jane Eyre 1996, regia Franco Zeffirelli, după romanul cu acelaşi nume al lui Charlotte Bronte.
Nu doar pentru povestea de dragoste, ci şi pentru multe altele… Poate pentru că seamănă OARECUM cu viaţa mea , cu mine, atât doar că eu nu am atins forţa şi credinţa lui Jane.
Nu trebuie să ne arătăm îngăduitori sau nepăsători faţă de greşelile aproapelui.
De cele mai de multe ori, oamenii nu judecă asupra celor ce au de făcut, numai după mintea lor, ci şi după aprecierile altora, de care se lasă adesea.
Dacă păcătosul vede că toţi întorc capul de la el, îşi zice că a săvârşit o faptă, şi încă una grea; dar dacă el bagă seamă că în loc să fie condamnat, i se încuviinţează lesne purtarea, tribunalul conştiinţei lui se va fi stricat; mai mult se va statornici încă şi mai tare vinovata-i cugetare – şi atunci, ce nu va îndrăzni el? Se va mai învinui pe sine? Inceta-va, oare, de a mai păcătui, păcătuind fară teamă?
De treceţi nepăsători pe lângă aproapele vostru care păcătuieşte, fără a-l dojeni, fără să vă mâhniţi, propriul vostru suflet îl faceţi mai nepăsător. Cât despre aproapele vostru, cea mai mare pagubă îi faceţi prin bunăvoinţa voastră nelalocul ei.
Despre frăţietatea creştină.
Să nu ne mulţumim de a căuta numai propria noastră mântuire. La război, dacă un soldat nu se gândeşte decât să se scape fugind, el se va pierde şi cu el dimpreună tovarăşii. Soldatul vrednic, care se luptă pentru alţii, îi mântuie, mântuindu-se şi el.
Fiindcă viaţa noastră este un război, cel mai aspru dintre războaie, războiul contra păcatului, o luptă bine întemeiată; să rămânem în rândul nostru, aşa cum ne-a poruncit Împăratul nostru, gata de a lupta, gândindu-ne la mântuirea obştească, îndemnând pe cei ce stau în picioare, ridicând pe cei căzuţi.
Dacă fiecare din noi avem gândul numai la treburile noastre, sorţii noştri de izbândă sunt, în felul acesta, diminuaţi. Vom avea însă cele mai multe temeiuri de încredere, cea mai mare slavă, dacă vom privi mai întâi interesele altora.
Ceea ce determină slăbiciunea noastră, ceea ce ne face să fim lesne biruiţi de oameni şi de diavol, este tocmai egoismul. Nu ne protejăm unii pe alţii, nu ne facem o cetate din iubirea de Dumnezeu, ci căutăm prieteniei noastre alte întemeieri: rudenia, obişnuinţa, vecinătatea. Suntem prieteni pentru cu totul alt temei decât pietatea -pe când singură pietatea ar trebui să ne unească prin prietenie.
Putem şi trebuie să facem orice pentru dragostea lui Dumnezeu.
Nu trebuie să facem nimic zadarnic, fără ţintă; în toate, după îndemnul lui Pavel, trebuie să lucrăm spre slava lui Dumnezeu.
“Fie că mâncaţi – zice el – fie că beţi, fie că faceţi orice ar fi, săvârşiţi totul spre slava lui Dumnezeu”.
Dar cum e cu putinţă – veţi zice – să bem şi să mâncăm spre slava lui Dumnezeu?
Chemaţi un sărac – puneţi la masă pe Hristos – şi veţi fi mâncat şi veţi fi băut spre slava lui Dumnezeu. Dar nu numai a mânca şi a bea, este ceea ce ne îndeamnă Pavel să facem spre slava lui Dumnezeu. Ci toate celelalte fapte, că a merge să ne întâlnim cu alţii sau a rămâne acasă – şi una şi alta trebuiesc făcute pentru Dumnezeu.
Cum e cu putinţă?
Când mergeţi la biserică, sau vă duceţi să ascultaţi o rugăciune sau la o altă lămurire duhovnicească, fapta voastră-i pentru slava lui Dumnezeu.
Tot aşa e cu putinţă să rămâneţi acasă pentru Dumnezeu, în cel fel? Când aflaţi tulburări, zavistii, petreceri diavoleşti, când ştiţi că străzile sunt pline de oameni răi şi stricaţi, staţi acasă, ţineţi-vă departe de această tulburare; veţi fi stat acasă pentru Dumnezeu. Ca şi ieşirile şi rămânerile, sunt şi laudele şi dojanele.
Ei bine, cum poţi lăuda sau dojeni pentru slava lui Dumnezeu?
Staţi adesea în faţa caselor voastre – şi vedeţi trecând oamenii răi, care-şi încruntă sprâncenele, care se umflă de mândrie, ducând cu ei mulţime de linguşitori şi de pierde-vară. Şi dacă auziţi zicându-se: “Omul acela nu-i de invidiat? Nu-i el cu desăvârşire fericit?” ei bine, opriţi pe cel ce grăieşte astfel, ţineţi-l pe loc, închideţi-i gura, dojeniţi pe cel pe care el îl admiră, plângeţi chiar.
Iată ce înseamnă a dojeni pentru dragostea lui Dumnezeu. De asemenea, când vedeţi pe un sărac, dispreţuit, dar trăind în sărăcie şi în virtute, considerat ca nenorocit de cei din jurul lui, lăudaţi-l şi lauda ce veţi face acestui trecător, va
fi o învăţătură, un îndemn spre trai cinstit şi spre bine.
Atunci când vă alegeţi prieteni, alegeţi-i pentru dragostea lui Dumnezeu.
Şi cum vom alege pentru dragostea lui Dumnezeu, prieteni? Necăutând prieteniile care pot aduce bani, legături de chefuri, protecţii omeneşti, ci urmărind în prietenie pe cei ce sunt în stare a ne da totdeauna un bun îndreptar sufletului, a ne sfătui de bine, a ne atrage atenţia când am greşit, a ne învinui când am păcătuit, a ne ridica dacă am căzut, şi, prin puterea părerilor şi rugăciunilor lor, să ne ducă la Dumnezeu.
Tot aşa, putem să ne facem duşmani pentru dragostea lui Dumnezeu.
Dacă vedeţi un om stricat, întinat, plin de răutate, care încearcă să vă facă să
cădeţi sau să deprindeţi vreo stricăciune, depărtaţi-vă de el, fugiţi de el, aşa după
cum a poruncit Hristos, când a zis: “Dacă ochiul vostru drept vă aduce poticnire,
scoateţi-l şi-l aruncaţi departe!” Vorbind astfel, el poruncea să rupem cu aceşti prieteni, tot aşa de scumpi ca ochii şi preţioşi în treburile cele lumeşti, de a ne depărta de ei, dacă contravin mântuirii sufletului nostru.
De veţi sta în adunări şi veţi vorbi despre multe, faceţi-o pentru Dumnezeu. Iar de tăceţi, tăceţi tot pentru Dumnezeu.
Cum vom lua parte la o adunare pentru Dumnezeu? Infrânându-vă, când vă aflaţi laolaltă cu alţii, de a vorbi despre treburile lumii, despre lucruri zadarnice, nepăsătoare şi fără un interes pentru voi, vorbind despre înţelepciunea creştină, despre iad, despre împărăţia cerurilor, evitând lucrurile nefolositoare.
Cât despre tăcere pentru dragostea lui Dumnezeu, ea se realizează, de pildă, atunci când jigniţi fiind, insultaţi fiind, suferind şi de alte multe rele, le îndurăm cu vrednicie, fără să cârtim împotriva celui care ne-a asuprit.
Ca laudele şi dojanele – ca ieşirile şi rămânerile acasă, ca tăcerile şi vorbirile – tot aşa putem întoarce spre slava lui Dumnezeu lacrimile şi suspinările, bucuriile şi înveselirile…
Dar pentru ce să vorbim despre laude şi dojane, despre întristări şi bucurii?
Faptele cele mici, cele neînsemnate, pot să ne aducă roadele cele mai alese, dacă le săvârşim pentru dragostea lui Dumnezeu…
Ce poate fi mai neînsemnat decât a ne pieptăna? Totuşi, este un mod chiar de a ne pieptăna pentru dragostea lui Dumnezeu. Dacă nu vă potriviţi părul pentru ca să vă înfrumuseţaţi, sau pentru a încânta şi a înşela pe cei care vă privesc, ci cu toată simplitatea, fară căutare – şi numai atât cât cere nevoia, atunci aţi făcut aceasta pentru dragostea lui Dumnezeu – şi răsplată, desigur, veţi avea, fiindcă aţi înăbuşit o dorinţă nevinovată şi aţi tăiat scurt o ambiţie nelalocul ei.
Dacă acel care, pentru dragostea lui Dumnezeu, dăruind un simplu pahar cu apă proaspătă, primeşte drept moştenire împărăţia cerurilor, cugetaţi ce răsplată va fi dată aceluia care săvârşeşte toate pentru dragostea lui Dumnezeu.
Poţi merge pentru Dumnezeu, poţi privi pentru Dumnezeu.
Cum aşa? Când nu alergaţi după stricăciune, când nu admiraţi frumuseţile femeilor “străine”, când, văzând o femeie venind spre voi, vă înfrânaţi ochiul şi vă faceţi din teama lui Dumnezeu un zid care vă opreşte privirile, atunci lucraţi pentru Dumnezeu. Şi tot aşa, când în loc de a ne îmbrăca cu veşminte arătoase, luăm pe noi numai veşmintele care ne protejează.
Chiar şi la încălţăminte putem extinde regula aceasta… Putem să ne slujim de încălţămintea noastră pentru dragostea lui Dumnezeu, când avem în vedere numai folosinţa şi când facem din ea măsura bucuriilor noastre. Şi faptele şi întâmplările pot fi extinse.
( Fragmente din cartea Cuvinte Alese – Sfântul Ioan Gură de Aur, editura Reîntregirea, Aba Iulia 2002)
Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.
Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.
Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.
Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.
Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.
Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.
Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.
Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.
Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
M-am săturat să exist, aşa că am decis sa fiu. Şi tu-mi eşti daltă, Doamne. Cu tine mă voi “război “ şi mă voi bucura. Că doar tu îmi stii inima şi deschiderea către Tine. DA, O ŞTII!
Tu nu mai trebuie să pui la îndoială, aşadar mă asculti mereu aşa cum sunt. Îmi asculţi inima pe care ţi-am dat-o spre modelare.
Ştiu că dalta ta, Doamne,nu greşeste când taie efemerul din inima mea. Ştiu că doar Tu poţi si mai stiu că eu asta vreau. Aşadar, sa purcedem!
let me be real let me be real
So I can feel, I can feel
what the world wont reveal to me
Just the thoughts in my head got me thinkin
askin myself oh what am i living
thoughts can be such a heavy burden
its time to tear down these curtains
let the truth be heard
give it to me word for word
that’s all i really ask for
i can handle it, for better or worse
now tell me what do you live for
ooooh
i want the truth yeah
so i can feel yeah
let me be real let me be real
I want nothing but the truth yeah
so I can feel I can feel
what the world wont reveal to me
let me be real let me be real
I want nothing but the truth yeah
so I can feel I can feel
what the world wont reveal to me
QUO VADIS ?
Tradiţia spune că la 30 de ani de la Înalţarea Domnului, Sfântul Apostol Petru fugind de persecuţiile lui Nero, îl întâlneşte pe Domnul Iisus şi-L întreabă: Quo Vadis Domine? (Unde mergi Doamne?) iar Iisus îi răspunde că va merge la Roma pentru a se răstigni din nou, deoarece Petru i-a părăsit poporul.
Povestea este descrisă în celebrul roman al lui Henryk Sienkiewicz, cu titlu omonim, roman care stă la baza acestei ecranizări. Filmul este regizat de către Jerzi Kawaleriwicz (2001).
“Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile.
Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume.
Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.
Unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.
Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.
Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.
Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.
Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii.
Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu.
Căci scris este: “Viu sunt Eu! – zice Domnul – Tot genunchiul să Mi se plece şi toată limba să dea slavă lui Dumnezeu”.
Deci, dar, fiecare din voi va da seama despre sine lui Dumnezeu.
Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală.
Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este.
Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhneşte, nu mai umbli potrivit iubirii. Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos.
Nu lăsaţi ca bunul vostru să fie defăimat.
Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt.
Iar cel ce slujeşte lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni.
Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul.
Nu strica, pentru mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Toate sunt curate, dar rău este pentru omul care mănâncă spre poticnire.
Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte (în credinţă).
Credinţa pe care o ai, s-o ai pentru tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!
Iar cel ce se îndoieşte, dacă va mânca, se osândeşte, fiindcă n-a fost din credinţă. Şi tot ce nu este din credinţă este păcat.”
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (cap.14: 1-23)
Am fost la biserică! O afirmaţie banală probabil, dar una cu multă bucurie pentu mine. A trecut atât timp de când mă tem, cu rost sau fără, de când nu-s tare în credinţă, încât nici nu îmi mai amintesc bucuria de a fi cu Domnul în biserică(am avut-o demult, copil fiind). Acum am primit-o înapoi. Am primit ceea ce am căutat – sentimentul bucuriei în biserică, şi pentru asta mulţumesc Domnului – că mi-a ascultat rugăciunile şi mai mulţumesc celor care m-au încurajat şi s-au rugat pentru mine. Domnul să-i binecuvânteze cu cele mai bune daruri pentru sufletul lor! Şi eu, să ştiu de acum că dorinţa curată nu trece neascultată, că atunci când cauţi cu toată fiinţa ta, găseşti.
Dacă până deunăzi, în puţina mea credinţă, afirmam aproape cu deznădejde, că nu mai e biserică unde să mă pot simţi acasă, acum trăiesc bucuria lui ACASĂ şi, spre surprinderea mea, abia aştept ziua de duminică, să fim toţii în Domnul.
Da, am spus ca sunt începător şi nimeni nu s-a uitat chiorâş la mine, din contră… Am dăruit cu toţii ceea ce am putut şi aşa cum am ştiut. Am simţit cu toţii că e loc şi de mai bine şi gesturile noastre parcă erau o promisiune pentru mai multă străduinţă. Aaaa… şi ce mi s-a părut deosebit – faptul că Părintele, cu glasu-i blajin, ne-a determinat pe toţi să spunem cu o intonaţie aparte:” să ne trăiţi Părinte!”
Şi aşa, într-o bisericuţă mititică dintr-un oraş mare, Dumnezeu m-a chemat acasă! Mulţumesc Domnului!
Mamă, ai grijă !
Rolul părinţilor şi al căminului familial este determinant pentru vârsta copilăriei şi adolescenţei.
Tineretul de astăzi trece printr-o serioasă criză. Vina aparţine celor mari – părinţi, învăţători Problemele vârstei tinere rămân aceleaşi indiferent de scurgerea timpului şi de schimbarea epocii istorice. Puţini sunt acei părinţi care ar putea fi lăudaţi pentru acordarea unei educaţii corecte copiilor lor.
Amintesc încă de la început proverbul poporului meu: „Ceea ce înveţi de mic, nu uiţi până la bătrâneţe.”
Educaţia copiilor trebuie să fie începută încă din cea mai fragedă copilărie, căci aceasta este hotărâtoare pentru tot restul vieţii omului. Părinţii sunt datori să alunge din sufletul copilului orice tendinţă spre rău şi să cultive aplecarea spre cele bune – principiile binelui. Începutul înţelepciunii este dragostea de Dumnezeu care trebuie cultivată în sufletul copilului cât mai devreme posibil. Credinţa şi evlavia pentru Dumnezeu dă speranţă tuturor mamelor pentru fiii lor că vor rămâne neînvinşi şi drepţi în faţa ispitelor care îi înconjoară din toate părţile.
Amintirea dulce a anilor nevinovaţi ai copilăriei i-a trezit pe mulţi în faţa păcatului şi i-a adus din nou în faţa lui Dumnezeu. Ce mare binecuvântare este pentru copii să aibe mame înţelepte şi evlavioase care să-i învaţe să pronunţe dulcele nume al Lui Iisus, când încă glasul lor este foarte plăpând, iar limba lor abea poate să-L pronunţe! Părinţii – în special mamele – responsabili pentru educaţia copiilor au datoria să cultive în sufletul lor sentimentul (modul de viaţă) din care să rodească mai târziu fructele credinţei. Mama poate să se folosească de prilejul anumitor sărbători şi să-şi povăţuiască pruncii pe calea adevărurilor de ea descoperite. Dacă inima părinţilor este inundată de dragoste, vor găsi tot felul de mijloace, prin care să transmită şi copiilor aceleaşi sentimente.
Cea mai bună moştenire pe care o lăsaţi copiilor voştri este educaţia. Şi veţi putea fi mândri de ei, pentru ca să nu ajungeţi să plângeţi pentru dânşii.Dacă îi veţi învăţa să iubească tot ce îi înconjoară, atunci cu siguranţă că vă vor iubi în mod sincer şi pe voi. Gândiţi –vă cu responsabilitate şi nu staţi în calea apropierii copiilor voştri de Dumnezeu, prin neglijenţă sau prin atitudine greşită.
În cele ce urmează, ofer tuturor părinţilor un sfat în legătură cu câteva lucruri pe care NU trebuie să le facă, pentru a nu contribui ei înşişi la distrugerea caracterului copilului, cu dorinţa să rodească însutit în cadrul fiecărei familii.
Iată câteva exemple cum puteţi să distrugeţi în mod eficient copilul vostru:
- de când e mic să nu-i refuzaţi nimic, mai ales cand plânge dorindu-şi ceva;
- să râdeţi când va începe să vorbească urât;
- sa nu-i spuneţi niciodată „aceasta-i o faptă rea”, „adună-ţi lucrurile şi puneţi-le la loc”, să-i faceti să creadă că mama este sluga lor;
- sa-l lăsaţi să vadă orice (mai ales la TV) şi să citească reviste de care şi vouă vă e ruşine, crezând ca universul lui va deveni mai vast;
- sa-i dati din belşug bani de cheltuială, (telefoane, ceasuri, role, jocuri la calculator) să nu se simtă mai prejos decât ceilalţi şi să nu ducă lipsă;
- să nu-l puneţi să muncească ceva, să vă ajute cu ceva, ca să nu se simtă exploatat;
- să vă certaţi în faţa lui, să vă jigniţi unul pe celălalt, fără nici o ruşine; mai târziu, când se va căsători, i se va părea normal să facă acelasi lucru;
- când va începe să cunoască plăcerile trupului şi să se afunde în plasa acestora, voi să vă faceţi că nu observaţi, să nu ii vorbiţi să nu-l îndrumaţi şi să nu-l sfătuiţi;
- să ii luaţi întotdeauna apărarea faţă de profesori şi vecini, să nu credeţi niciodată că „îngeraşul vostru” poate să facă obrăznicii şi fapte rele, sa va certaţi cu aceştia care vă atrag atenţia;
- când veţi merge la poliţie, unde fiul voştru este arestat pentru că a furat, a consumat droguri, sa strigaţi cu putere în faţa tuturor, că nu voi sunteţi de vină.
*Pregătiţi-vă pentru o viaţă plină de durere şi tristeţe.
O veţi avea!
Maria Codrea
Un preot se silea odată, să trezească în credincioşii din parohia lui dragoste şi râvnă pentru lucrul mântuirii sufleteşti. Însă la râvna lui, credincioşii răspundeau cu căscături şi semne de plictiseală.
Supărat, preotul a început în mijlocul unei predici o poveste:
„Era odată un călător care a închiriat de la un cioban un măgar. Pe drum, fiind cald, călătorul a oprit să se odihnească şi s-a întins la umbra măgarului, nefiind alt loc răcoros prin preajmă.
- N-ai dreptul să foloseşti umbra măgarului meu, zise ciobanul. Eu ţi-am împrumutat numai măgarul, nu şi umbra lui. Umbra este a mea.
S-au certat şi au ajuns la judecată, iar faima acestui proces i-a făcut pe toţi curioşi să vadă ce se va alege. „
Cu gura căscată aşteptau şi ascultătorii preotului să vadă ce s-a întâmplat cu umbra măgarului.
Povestea i-a trezit din somnul nepăsării, însă preotul s-a oprit deodată cu povestea şi a continuat cu predica. Treaba asta i-a neliniştit pe credincioşi. Atunci preotul le-a spus:
- Vedeţi, o poveste mincinoasă v-a trezit din somn, o ascultaţi cu încordare, dar cuvântul lui Dumnezeu ba … umbra unui măgar vă interesează mai mult decât Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor voastre.
Istoria aceasta se repetă şi în zilele noastre, oamenii ascultă şi citesc cu drag tot felul de minciuni şi lucruri lumeşti, dar când e vorba de cele sufleteşti le vine somnul.
<<Tot creştinul poate lucra la răspândirea învăţăturii celei bune.
Nu-i puţin lucru acela de a nu ne interesa de fraţii noştri. Iată pilda cu omul care şi-a îngropat talantul. Purtarea lui, în ce-l priveşte, părea a nu fi greşită. El nu păcătuise nimic cu privire la păstrarea lucrului încredinţat, pentru că l-a înapoiat întreg. Dar el a păcătuit cu privire la felul în care a folosit acest lucru. N-a înmulţit ceea ce i se încredinţase – şi de aceea a fost pedepsit.
Vedem aşadar, că pentru a fi mântuiţi, nu-i de ajuns ca noi înşine să fim plini de foc, luminaţi, cuprinşi de dorinţa de a asculta Sfânta Scriptură. Ci trebuie să valorificăm lucrul încredinţat şi să-l înmulţim atunci când, lucrând la propria mântuire, să facem legământ de a avea grijă şi faţă de alţii.
Luaţi aminte, cât de uşoare sunt poruncile Stăpânului, în cele omeneşti, cei ce împrumută banii stăpânului lor, sunt ţinuţi să-i împlinească. Aţi împrumutat – li se zice – vi se cade a-i împlini; eu, eu n-am a face cu cel care i-a primit.
Dumnezeu nu face aşa: el ne porunceşte numai de a da, iar de împlinire, nu mai răspundem noi. (…)
Să ducem învăţătura la fraţii noştri, fie că ne ascultă, fie că nu. De ne ascultă, câştig va fi şi pentru ei şi pentru noi. Nu ne ascultă, îşi asumă răspunderea. Făcut-am ceea ce ni se cerea, dându-le sfaturi; iar ei de nu le lucrează, nimic supărător nu va veni pentru noi. Greşeala nu-i de a încredinţa, ci de a nu-i sfatui.
După ce lucrarea am împlinit şi i-am sfătuit cu bună urmare şi stăruinţă, – nu mai suntem noi, ci vor fi ei cei care vor da socoteală lui Dumnezeu.
Se cade să fim folositori nu numai nouă, ci, asemenea, şi altora. Hristos ne-a învăţat aceasta, asemuindu-ne sării, dospiturii, făcliei; toate lucruri de folos şi cu folosinţă pentru alţii. Făclia nu arde pentru ea însăşi, ci pentru cei aflaţi în întuneric. Sunteţi o făclie nu numai pentru voi înşivă, ci pentru a scoate din rătăcire pe cel aflat în ea. La ce bună, făclia, dacă nu luminează pentru cel aflat în întuneric? La ce bun un creştin, dacă nu câştigă pe nimeni, dacă nu aduce pe nimeni la virtute?
Sarea, la rându-i, nu lucrează numai a se păstra pe sine, ci păstrează lucrurile supuse degradării, împiedicându-le de a se strica şi a se pierde. Asemenea voi, din care Dumnezeu a tăcut o sare duhovnicească, trebuie să ţineţi în picioare, să păstraţi mădularele care se strică, adică pe acei dintre fraţii voştri care sunt comozi şi fără grijă, sau nepăsători, aducându-i la trupul Bisericii. Şi tot aşa.
Mântuitorul v-a spus că sunteţi dospitură. Ea nu se creşte pe sine, ci cu toate că-i mică şi neînsemnată, face să crească cealaltă parte covârşitoare a aluatului. Aşa şi voi. Dacă sunteţi puţini, înmulţiţi-vă prin puterea credinţei şi prin râvna cea dumnezeiască. Şi după cum dospeala e cu tărie, deşi-i mică, cum o ia înainte din pricina căldurii din ea şi a alcătuirii ei, tot aşa voi, de vreţi, puteţi face părtaşi râvnei care vă însufleţeşte, pe încă mulţi alţii… >>
Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvinte alese
Păreri